Pentru a ajunge la Dumnezeu

Pentru a ajunge la Dumnezeu, trebuie să urci un perete vertical şi neted, deasupra unei ferestre. Îl recunoşti, are capătul dinspre cer curb spre interior, o curbură concavă, pe care trebuie să o treci. Dar întâi să ajungi la capătul curb. Am atins peretele acela, m-am urcat pe fereastră, apoi pe catul de sus al ferestrei mi-am sprijinit tălpile. Şi m-am ridicat, cu braţele întinse spre cer. Apoi mi-am lipit palmele de peretele alb şi am încercat să merg. Vertical. Şi am mers vertical. În urma mea, dispărea totul, fereastra, oamenii pe care i-am lăsat pe pământ şi care încercau şi ei să urce, în ritmul lor, apoi copacii, frunzele, casele, totul. Era doar un perete alb şi din ce în ce mai luminos, o lumină aurie, ca o pulbere care se scurgea de undeva de deasupra. Trebuia să am mereu o palmă lipită de perete, pentru a nu mă prăbuşi. Între timp, învăţasem cum trebuie ţinute palmele, încât simţeam peretele ca şi cum ar fi fost pielea unui uriaş până la cer. Şi lucrurile deveneau din ce în ce mai simple şi mai uşor de înţeles.

Până când peretele a devenit curb. Şi în curbura aceea, lumina se aduna ca într-o căsuţă de melc, în spirală. Cu palmele lipite de cer, m-am mulat pe acea curbură, până am devenit una. În jurul meu, nu îmi mai era trupul, doar lumină, lumină, lumină. Abia atunci am putut să râd din toată inima, fără să mă mai gândesc că acolo jos, la capătul zidului, în acea clipă, un copil strigă de durere. Toate acestea, acolo sus, deveneau pulbere de lumină. Asta înţelesesem. Şi mai înţelesesem că, dacă urci peretele acela, ţi se îndeplinesc toate dorinţele.

Eu l-am urcat. Tu?

Spatiul meu curb

Spaţiul meu se făcuse curb. Brusc, şi nu era nici cald, nici frig, nici nu bătea vântul, era doar o seară de ianuarie. Am tresărit, chiar spaţiul meu să fie curb? Apoi mi-am amintit de toate situaţiile în care un spaţiu, al oricui, devine curb. În mine nu era nici una, doar dincolo de retina mea, undeva o sinapsă făcuse, din spaţiul meu 3D, un spaţiu curb şi cu ceva mai multe dimensiuni. Zâmbesc, închid ochii, îi deschid iar, lumea îşi revine şi ea la normalul de zi cu zi, eu iau drumul spre casă.

Aşa trec zile. Zile normale, zile de care nu îţi aduci aminte, precum sute, mii de zile. Zile cu drumuri obişnuite, zile pe care, dacă le-ai îndesa pe toate într-un sac şi dacă toţi oamenii şi-ar pune sacii aceia, unii peste alţii, s-ar face o scară de griuri, până la cer.

O altă zi, alte ore de iarnă, când serile trec lumea prin nuanţe. Merg pe străzile drumurilor mele. Brusc, spaţiul meu devine curb, se învârteşte uşor, iar toate formele şi contururile din acea parte a câmpului meu vizual se văd luminate ca ziua, au culorile lor obişnuite de zi. Numai în jurul lor, nuanţe de gri persistă. Ridic din sprâncene, a uimire: unde îmi fuseseră ochii mei de pisică? Când eram mică, îmi era frică de întuneric, îmi imaginam că lumina stă ascunsă în întuneric şi că doar pisicile, după ce se uită atent într-un singur punct, o pot vedea. Mult timp mi-am dorit să fiu pisică, aş fi dat orice să fiu pisică, pentru ca să pot vedea lumina aceea ascunsă în întuneric.

Am văzut-o, pentru câteva clipe, ieri seară. Lumina spaţiului meu curb, cu ceva mai multe dimensiuni decât de obicei, în care aş fi păşit dacă nu aş mai fi avut de pictat pe aici, nuanţele de griuri.

(după întâmplări reale)

Timpul meu bratari

Daca desenez cu trei degete lipite simbolul CKRei, apoi translez bratul meu spre centrul simbolului, mana mea se afunda in aer. Simbolul, ca un mic centru de galaxie, desenat de mine si pronuntat incet, soptit, abia auzit in interiorul inimii, face ca aerul sa devina vascos si sa se depene precum un caier in jurul silabelor.

Mi se pare ca visez. Mai incerc o data: invartesc aerul cu trei degete, asa cum mama invarteste cu mana dreapta aluatul pentru cozonacul de Craciun si cu stanga tine albia in care l-a crescut pana acum.
Merge si a doua oara. Visez sau nu, aerul meu devine aproape lipicios in jurul bratului. E ca si cum ai baga mana brusc in apa si apa face cercuri cercuri in jurul mainii. Daca retrag mana, aluatul acela de aer ramane parca prins de pielea mea, dar nu simt nimic, nu ramane nici o urma. Doar undeva in gaura aceea de spatiu, ramane ceva rosietic ca si cum ar fi sangele coagulat al timpului. Bag mana din nou pe spirala simbolului: aceeasi viziune. Insa acum stiu ca pe acolo pot trece dincolo de timp.

Incerc si in alte locuri. Desenez simbolul Universului, il chem soptit. Vine ca o spirala si imi face loc, loc pentru mana mea cu degetele stranse in cupa. Dar daca as incerca sa imi bag piciorul prin gaura aceea? Daca as face un pas, apoi inca unul? Daca m-as tine cu mainile de peretii facuti din aluat de cozonac precum casuta din turta dulce din poveste si as intra cu totul in gaura de timp?

N-am incercat. Nu mi-a fost teama, ci doar nu m-am simtit pregatita inca pentru o plecare definitiva si nici pentru o reintoarcere.


Foto:
This striking ultraviolet image of M81 was obtained by the Optical Monitor (OM) on XMM-Newton in April 2001. The image is formed from three 1000 s exposures taken with different ultraviolet filters, centred on approximately 2000, 2300 and 2800 angstroms respectively. It covers a region one quarter of a degree square and frames the M81 galaxy which is at least 22 000 light-years across. The group studying M81 with the OM is led by Alice Breeveld of the Mullard Space Science Laboratory (MSSL), University College, London.

Despre ploaie si vant

Nu va fie frica, nu va fie frica de nimic. Asa ne-a spus candva Victoria. Si a mai spus Victoria: poti opri ploaia, se poate opri vantul, furtuna. Poti chema soarele, poti alunga iarna, poti alunga vara...
Si m-am indoit ca poate fi adevarat... Pana cand...

*
Intr-o noapte veneam spre casa, de la serviciu. Se pornise un vant teribil, un vant rau, care imi intra in piele si in tot corpul. Nu puteam respira, imi vajaia capul si nu vedeam in fata ochilor. Nu era frig, ci doar vantul acela care se starnise din nimic. L-am rugat sa se linisteasca. Simplu, l-am rugat sa inceteze, fara vreun simbol, fara un alt gand, decat o simpla rugaminte. Lent, de parca se strangea in el, a disparut incet. Asta se intampla acum cateva saptamani. Mi-am zis ca e o coincidenta, evident. Am zambit si am plecat mai departe.

*

Dupa cateva zile.
Mergeam pe strazile toamnei, pline de frunze si de praful inevitabil de aici. Nu imi place vantul. Imi intra prin piele in corp si imi da o senzatie de strangere. Uneori ma ia prin surprindere. Va trebui sa ma obisnuiesc si cu vantul, asa cum m-am obisnuit cu ploaia.
Mi-am amintit de intamplarea aceea. Am zambit si l-am rugat sa se linisteasca. Am crezut in asta. Trebuie sa crezi ca poti face un lucru, altfel nu iese. Am crezut ca imi va auzi rugamintea. Cine, nu stiu. Vantul. Dumnezeu. Ingerul vantului. Nu s-a oprit brusc, ci la fel ca data trecută, lent, s-a indepartat, ca si cum s-ar infasura in ceva din ce in ce mai strans si, pe masura ce se infasura, se strangea in el insusi si disparea.
Poti sa razi, poti sa spui ca sunt dusa. Nu esti primul, nici prima. Si, la urma urmei, ce daca sunt dusa. Atat timp cat nu ii deranjez pe ceilalti, asta nu poate fi decat un rau necesar.

*

Cu ploaia. Uitasem umbrela acasa si mai aveam ceva de mers pana in statia de tramvai. Se pornise brusc o ploaie care nu mi-ar fi facut bine deloc, eram racita, febra, tuse, sinuzita, ploaie imi mai lipsea. Am rugat ploaia sa se opreasca. De cateva ori, am intins mainile (erau cativa oameni pe strada, si ce daca) si i-am soptit sa se opreasca. Mi-am continuat drumul. Dupa cativa pasi, deja nu mai ploua. Am zambit si i-am multumit ca mi-a ascultat ruga.

*

Zambeste si tu. Pentru ca se poate. Se poate orice, atunci cand acea dorinta e in armonie cu universul. Si pentru binele tau suprem.

Simboluri

Despre simboluri nu am voie sa scriu aici si nici in alta parte, decat ca ele exista. Nu voi spune cum se numesc si nici cum se deseneaza. Desi le-am gasit pe un site, doar ca acolo nu scrie cum se construiesc, in ce ordine. Si asta conteaza. Daca desenezi in alt sens un simbol, poate sa insemne altceva, contrar, de cele mai multe ori.

Azi dimineata incercam sa imi amintesc cum se deseneaza HSZSN. Nu am mai lucrat de saptamana trecuta, am fost racita si fara chef, parca nu s-a legat nimic de mine zilele acestea. Abia azi am reusit sa incerc pozitiile de cap cu simbolurile activate. Cum spuneam, nu imi aminteam cum se deseneaza HSZSN (acum vad cum se scrie, pare simetric, nu? de o parte si de alta a lui Z, doi de S, un H si de cealalta parte, ca un fel de oglinda rasucita, un N... ciudata treaba). Ciudat e ca am incercat sa vizualizez simbolul si, incetul cu incetul, sa imi amintesc fiecare linie cum trebuie trasata.

Am stat mult cu mainile pe anumite pozitii de cap si parca erau lipite de piele si nu puteam sa le desprind. Simteam cum apare o durere, de niciunde, cum se "scurge" spre palmele mele si cum, in unele zone, ramane "blocata" intr-un fel de sfere. Am mutat palmele in alta pozitie: "sfera" de durere s-a deplasat inspre locul acela. Dupa ce am terminat pozitiile de cap, durerea a disparut. Simteam ceva asemanator si inainte de gradul II, acum insa totul pare a fi mai evident.

*

Mi-a placut mult imaginea de mai sus. Pare o sinteza a ce am simtit eu, a simbolului CKR si a ploii prin care toamna se scurge, de cateva zile, din talpile lipite de cer.

Autumn Rain, Calistoga, California
© 2000 Jerry Dodrill

Cadoul ascuns

Victoria spune: "In fiecare situatie e un cadou ascuns".

Azi l-am suparat pe baiatul care ma iubeste. Nu imi dau seama daca e ceva real, daca e de la initierea la inima, ciudat e ca la cateva ore de la initiere, duminica trecuta, am avut primul conflict major, ciudat e ca am trecut peste, ciudat pentru mine e ca am putut sa reactionez altfel decat pana in relatiile de pana acum. O fi asta o evolutie, o fi altceva, o fi de la initiere, o fi pentru ca este El. Sau el.

Totul e o iluzie. Iluziile, cand se prabusesc, o fac odata cu lumea creata in jurul lor. Dar, dincolo de iluzii, e un cadou ascuns: e lumea reala, cea din inima.

As extrapola cuvintele Victoriei si as spune: In orice iubire e un cadou ascuns.

Lucrurile sunt simple

Azi dimineata mergeam pe strada, acelasi drum de ani de zile, spre facultate. La intersectie, brusc am deschis ochii larg, cu un gest de oprire a mersului si mi-am spus: lucrurile sunt simple, totul este iubire. Cum de nu mi-am dat seama pana acum? ma intreb, traversand o strada.


Cum de nu isi dau seama ceilalti ca lucrurile sunt simple? Ca ele curg pe strada, printre noi, in noi, ne inconjoara, ne trec printre picioare, ni se lipesc de degete si ne intra in ochi. Te-ai gandit vreodata de ce te mananca nasul sau de ce lacrimezi, brusc? Sunt Lucrurile.

A doua zi

Apoi, Florin mi-a spus: odata cu ingerii, ti se dau si demonii. Umbrele. Dincolo de lumina corpului, sunt niste serpi incolaciti, pe care trebuie sa ii treci, pentru a putea pasi mai departe. Pragurile care ma asteapta de-acum incolo.


Am inteles ca oamenii se apropie si se departeaza in functie de vibratiile lor. Atunci cand se spune ca evolueaza diferit, vibratiile nu se mai aseamana. Incepe respingerea.
Ei raman impreuna daca unul tine pasul evolutiv cu celalalt. Asa e si intre soti, intre iubiti, intre prieteni. Si e bine ca e asa. Atunci cand doi oameni vin in contact, se face schimb de energie, pana cele doua tipuri de vibratii se aseamana. Apoi urmeaza evolutia sau involutia amandorora sau a unuia dintre ei. Si atunci cand doar unul se schimba, apar discordantele energetice.
Ei trebuie sa aiba rabdare sa se intample acordarea si reacordarea permanenta unul la celalalt. Asa apare armonia.
In armonie cu Universul.

Reiki gradul II

15 septembrie 2006, ora 17.

conferinta reiki la casa cartii. iau trei flori de sunflower pe care le gasesc "intamplator" in piata si merg sa o intalnesc pe Victoria. imi e dor de energia ei, de echilibrul ei, de zambetul ei. Victoria e mama mea spirituala. vreau sa fiu ca ea, imi dau seama de asta. Victoria e maestra mea Reiki.

16 septembrie 2006, ora 9.

inainte de a ma culca, mi-am spus ca ma voi duce la curs daca ma voi trezi dimineata odihnita si hotarata sa fac asta. nu mai facusem autotratament complet de cateva zile. facusem de cateva ori, de la gradul I, din februarie, tratament pe alte persoane si nici acela complet. aveam senzatia ca nu sunt pregatita. dar mintea mea inca e in contradictie cu inima.

ma trezesc dimineata cu o ora inainte de a suna ceasul, ma pregatesc si ajung. suntem cinci fete. nu cunosc pe nici una, o simt doar pe Gabriela [ce "coincidenta"] si ma asez langa ea. exact ca la cursul de gradul I, cand am stat in dreapta lui Gabi. acum Gabi nu a mai venit. a venit Gabriela. tot un inger.

ceea ce e deosebit si am vrut sa iti povestesc este ce mi s-a intamplat dupa curs. ai mei incepusera sa discute in contradictoriu si sa degenereze intr-o cearta in care eram si eu implicata. nu agreez certurile. m-am dus intr-un loc mai ferit si am activat CKR. in urmatoarele minute [sau secunde] s-au linistit lucrurile si nici pana acum [sunt 3 zile de atunci] nu s-a mai certat nimeni aici in casa.



noaptea am visat ca desenam pe peretii camerelor simbolul CKR, pe un fundal albastru deschis spre auriu. si toate se miscau si pulsau, si simbolurile pulsau in ele insele.

*

17 septembrie 2006

initiere in gradul II reiki, la inima si talpi. inteleg de ce Isus mergea cu talpile atingand pamantul. singurul barbat pe care il iubesc cu adevarat este Isus.


activez CKR pe fiecare chakra si pe tot corpul si la cateva clipe dupa ce termin ma suna Alex. simt totul in C4.

lucrurile incep sa devina din ce in ce mai clare, universul meu din ce in ce mai ordonat, incep sa ma acordez la legile universului mare. simt ca respir odata cu lucrurile si inteleg ce am simtit acum ani de zile, sa fii in tot si in toate si acum adaug: ... si sa stii cum sa tii pasul impreuna cu tot si toate, pe cale.

incep sa inteleg ce inseamna Calea. inca nu am dreptul sa pasesc dincolo de un prag. mi s-a dat sa stiu, sa percep ca exista un drum mai departe, catre o poarta de lumina. si aceea nu este moartea, pentru ca moartea nu exista, exista doar forme de energie. si poate candva voi intelege ca nici acestea nu exista, ci ceva mult mai simplu, mult mai clar, de o claritate perfecta, supusa unor legi de o simplitate perfecta. un univers care pulseaza in sistemul Unitatii. ultimele idei nu le inteleg, nu stiu de unde au aparut aici.

ceea ce stiu e ca vreau sa merg mai departe, dar simt ca inca nu am cheile. astept...