duminică, aprilie 13, 2008

Pentru a ajunge la Dumnezeu

Pentru a ajunge la Dumnezeu, trebuie să urci un perete vertical şi neted, deasupra unei ferestre. Îl recunoşti, are capătul dinspre cer curb spre interior, o curbură concavă, pe care trebuie să o treci. Dar întâi să ajungi la capătul curb. Am atins peretele acela, m-am urcat pe fereastră, apoi pe catul de sus al ferestrei mi-am sprijinit tălpile. Şi m-am ridicat, cu braţele întinse spre cer. Apoi mi-am lipit palmele de peretele alb şi am încercat să merg. Vertical. Şi am mers vertical. În urma mea, dispărea totul, fereastra, oamenii pe care i-am lăsat pe pământ şi care încercau şi ei să urce, în ritmul lor, apoi copacii, frunzele, casele, totul. Era doar un perete alb şi din ce în ce mai luminos, o lumină aurie, ca o pulbere care se scurgea de undeva de deasupra. Trebuia să am mereu o palmă lipită de perete, pentru a nu mă prăbuşi. Între timp, învăţasem cum trebuie ţinute palmele, încât simţeam peretele ca şi cum ar fi fost pielea unui uriaş până la cer. Şi lucrurile deveneau din ce în ce mai simple şi mai uşor de înţeles.

Până când peretele a devenit curb. Şi în curbura aceea, lumina se aduna ca într-o căsuţă de melc, în spirală. Cu palmele lipite de cer, m-am mulat pe acea curbură, până am devenit una. În jurul meu, nu îmi mai era trupul, doar lumină, lumină, lumină. Abia atunci am putut să râd din toată inima, fără să mă mai gândesc că acolo jos, la capătul zidului, în acea clipă, un copil strigă de durere. Toate acestea, acolo sus, deveneau pulbere de lumină. Asta înţelesesem. Şi mai înţelesesem că, dacă urci peretele acela, ţi se îndeplinesc toate dorinţele.

Eu l-am urcat. Tu?