Pentru a ajunge la Dumnezeu

Pentru a ajunge la Dumnezeu, trebuie să urci un perete vertical şi neted, deasupra unei ferestre. Îl recunoşti, are capătul dinspre cer curb spre interior, o curbură concavă, pe care trebuie să o treci. Dar întâi să ajungi la capătul curb. Am atins peretele acela, m-am urcat pe fereastră, apoi pe catul de sus al ferestrei mi-am sprijinit tălpile. Şi m-am ridicat, cu braţele întinse spre cer. Apoi mi-am lipit palmele de peretele alb şi am încercat să merg. Vertical. Şi am mers vertical. În urma mea, dispărea totul, fereastra, oamenii pe care i-am lăsat pe pământ şi care încercau şi ei să urce, în ritmul lor, apoi copacii, frunzele, casele, totul. Era doar un perete alb şi din ce în ce mai luminos, o lumină aurie, ca o pulbere care se scurgea de undeva de deasupra. Trebuia să am mereu o palmă lipită de perete, pentru a nu mă prăbuşi. Între timp, învăţasem cum trebuie ţinute palmele, încât simţeam peretele ca şi cum ar fi fost pielea unui uriaş până la cer. Şi lucrurile deveneau din ce în ce mai simple şi mai uşor de înţeles.

Până când peretele a devenit curb. Şi în curbura aceea, lumina se aduna ca într-o căsuţă de melc, în spirală. Cu palmele lipite de cer, m-am mulat pe acea curbură, până am devenit una. În jurul meu, nu îmi mai era trupul, doar lumină, lumină, lumină. Abia atunci am putut să râd din toată inima, fără să mă mai gândesc că acolo jos, la capătul zidului, în acea clipă, un copil strigă de durere. Toate acestea, acolo sus, deveneau pulbere de lumină. Asta înţelesesem. Şi mai înţelesesem că, dacă urci peretele acela, ţi se îndeplinesc toate dorinţele.

Eu l-am urcat. Tu?

Spatiul meu curb

Spaţiul meu se făcuse curb. Brusc, şi nu era nici cald, nici frig, nici nu bătea vântul, era doar o seară de ianuarie. Am tresărit, chiar spaţiul meu să fie curb? Apoi mi-am amintit de toate situaţiile în care un spaţiu, al oricui, devine curb. În mine nu era nici una, doar dincolo de retina mea, undeva o sinapsă făcuse, din spaţiul meu 3D, un spaţiu curb şi cu ceva mai multe dimensiuni. Zâmbesc, închid ochii, îi deschid iar, lumea îşi revine şi ea la normalul de zi cu zi, eu iau drumul spre casă.

Aşa trec zile. Zile normale, zile de care nu îţi aduci aminte, precum sute, mii de zile. Zile cu drumuri obişnuite, zile pe care, dacă le-ai îndesa pe toate într-un sac şi dacă toţi oamenii şi-ar pune sacii aceia, unii peste alţii, s-ar face o scară de griuri, până la cer.

O altă zi, alte ore de iarnă, când serile trec lumea prin nuanţe. Merg pe străzile drumurilor mele. Brusc, spaţiul meu devine curb, se învârteşte uşor, iar toate formele şi contururile din acea parte a câmpului meu vizual se văd luminate ca ziua, au culorile lor obişnuite de zi. Numai în jurul lor, nuanţe de gri persistă. Ridic din sprâncene, a uimire: unde îmi fuseseră ochii mei de pisică? Când eram mică, îmi era frică de întuneric, îmi imaginam că lumina stă ascunsă în întuneric şi că doar pisicile, după ce se uită atent într-un singur punct, o pot vedea. Mult timp mi-am dorit să fiu pisică, aş fi dat orice să fiu pisică, pentru ca să pot vedea lumina aceea ascunsă în întuneric.

Am văzut-o, pentru câteva clipe, ieri seară. Lumina spaţiului meu curb, cu ceva mai multe dimensiuni decât de obicei, în care aş fi păşit dacă nu aş mai fi avut de pictat pe aici, nuanţele de griuri.

(după întâmplări reale)